Umbre...si maine au trecut pe-aici...si peste 2 zile...si tot trec. Trec peste mine si m-azvarl in noapte...ma sugruma soapte si medicamente, imi tai usor in testamente, degete zdrobite de atatea usi inchise. Nu ma primesc nici eu, nici tu, si creste-usor o inclinatie catre viciu. Viciul meu? este un pesimism murdar, un pesimism pervers ce-asteapta contrariul macar, ca un copil imbatranit ce-a sfaramat vitariul vietii sale. Da...sunt inc-aici nu m-am intors la ziua de maine. Caci am invatat atatea zile de ieri, si atatea ierni...si primaveri.
Umbre...ca cele ce imi ocolesc discret pometii...ori oasele ce-mi inconjoara ochii...ori o carcasa lipsita de viata...suna-ma cand o s-ajung acasa. Cat de ironic e sa te privesti atata vreme si sa nu vezi decat goluri in stomac, decat un rest dintr-un ceva afrodisiac. se-ntampla-mi zic cu unghiile-ncrestate in pereti. si mor cu gandul ca ma-ntorc in mine...si ma agita....se apropie......in fine, atatea critici anonime, si-atatea voci tresar in mine...sunt posesor de-a mele zile...si ma poseda ele crezand ca eu nu stiu. Dar am ajuns sa inteleg din haos, o ordine constransa-n libertati...crede-ai ca-s ale tale sa le-arati....dar nu-s.
Umbre...mi se strecoara pe sub talpi si imi racesc fiinta, si ma coboara din cetati grecesti inabusind constiinta...Atata vreme-am incercat sa numar orele pe ceas cand trebuia sa-mi numar cutele din palma, si demonii din glas...
